Tristetea este o stare. O ai sau nu o ai. O poti purta cu mandrie sau o scoti din viata ta. Ca face parte din tine, este mana destinului. Eu as vrea mereu sa rad, dar imi piere zambetul pe buze fara sa vreau cand vad atatea realitati care ne inconjoara. Probabil le simt altfel si le percep altfel din cauza meseriei de jurnalist. Am si colegi la fel ca si mine, reci, fara tata si mama, cand e vorba de a lovi. Eu sunt altfel. M-am axat pe realitatea de zi cu zi, pe suferintele oamenilor, pe pasiunile lor, pe frumusetea momentului. Nu suport ipocrizia politica, chiar daca trebuie sa o suport la conferinte. Sau trebuie sa o redau in scris. Poate este o explicatie la ce ma intreaba cei ce ma citesc de ce atat tristete... Poate ca sunt mai sensibila, dar este un defect va intreb? Sa fii trist? Daca fericit nu esti?... Si cat sa te prefaci?... Raspundeti-mi voi.
Citeam un post al unei colege de-ale mele din breasla, nu din breasla scrisa... din breasla artistilor din mijlocul carora am facut parte si din care voi face parte iar curand. Ce trist! si-a dorit atat demult sa fie fericita, doar ca fericirea ei a durat fix trei ani, acum isi cauta fericirea prin randurile unei vieti lipsite de iubire... destinul nu ii va raspunde, chiar daca il cauta pe scena, sau in televiziune. Singurul raspuns pe care il va primi si-l va da tot ea. Si ma bucur! Pentru ca stiu ca fii un raspuns altfel, bun, real! Si nu va mai fii trist. Fiecare raspuns este un pas catre speranta. Un alt coleg actor a iubit timp de trei ani. La fel trist. Pentru ca a iubit cu o pasiune atat de mare incat ca sa o uite a parasit orasul. In cautarea aceleasi iubiri. S-a indragostit din nou si a suferit din nou. L-am intrebat zilele trecute ce va face in continuare. Liviu mi-a raspuns cu un zambet putin sters: "Imi caut destinul in alta parte?!" de parca ar depinde de locatie, de parca speranta de mai bine se plimba pe strazi... Si daca este, in ce oras s-a ascuns?!
Acum puteti sa ma certati din nou. Ca sunt trista. Dar stiu ca ma veti intelege. Aici, pe blog, pot sa fiu EU, asa cum sunt. Reala, chiar daca nu palpabila. In viata reala... este mai greu. Visele vin asa de repede si se duc, iluziile sunt peste tot, iar realitatile dor. La fel ca si prietenii. La un moment dat ceva se rupe. Ceva se intampla. Si te dezamagesc. Ii ierti, dar tot te dezamagesc... Nu e asa??!
P.S. un suflet a citit postul crezand ca fac referire la propria-i persoana. Probabil ar fii inteles mult mai multe daca ar fii citit ce am postat eu anterior... si ar fii inteles de care breasla e vorba... am facut corectura necesara pentru cei care ma mai citesc din cand in cand.
Un comentariu:
Nu este caracter mai frumos ca cel natural, ghidat de simtzurile interioare si nu de gandurile ascunse. Sunt convins.. este o calitate care din pacate se poate regasi din ce in ce mai rar si care este apreciata de si mai putini. Tristetea face parte din viatza noastra fie ca vrem sau nu, fiecare o avem intr-o doza diferita la un moment dat, dar totusi ce face diferentza?? Fericirea, o stare relativa, ce poate trece pe langa noi fara s-o simtzim, fara s-o vedem, poate pentru ca nu stim sa sa o definim, sa o identificam!
Iubirea? o particica din componenta fericire. O stare de egoism pe care o manifesti pentru celalalt.. care se schimba in timp si devine.. ceva diferit, posibil sa te faca sa suferi posibil sa-tzi mentina starea de fericire.
Si totusi nu am putea trai fara tristezte, am mai putea defini si simtzi fericirea fara ea? Nu.. Important e faptul ca ea sa nu ne compleseasca si sa devina o stare de normalitate.
Trimiteți un comentariu