Post pentru mine, Adita si Liviu... No comments!

Tristetea este o stare. O ai sau nu o ai. O poti purta cu mandrie sau o scoti din viata ta. Ca face parte din tine, este mana destinului. Eu as vrea mereu sa rad, dar imi piere zambetul pe buze fara sa vreau cand vad atatea realitati care ne inconjoara. Probabil le simt altfel si le percep altfel din cauza meseriei de jurnalist. Am si colegi la fel ca si mine, reci, fara tata si mama, cand e vorba de a lovi. Eu sunt altfel. M-am axat pe realitatea de zi cu zi, pe suferintele oamenilor, pe pasiunile lor, pe frumusetea momentului. Nu suport ipocrizia politica, chiar daca trebuie sa o suport la conferinte. Sau trebuie sa o redau in scris. Poate este o explicatie la ce ma intreaba cei ce ma citesc de ce atat tristete... Poate ca sunt mai sensibila, dar este un defect va intreb? Sa fii trist? Daca fericit nu esti?... Si cat sa te prefaci?... Raspundeti-mi voi.
Citeam un post al unei colege de-ale mele din breasla, nu din breasla scrisa... din breasla artistilor din mijlocul carora am facut parte si din care voi face parte iar curand. Ce trist! si-a dorit atat demult sa fie fericita, doar ca fericirea ei a durat fix trei ani, acum isi cauta fericirea prin randurile unei vieti lipsite de iubire... destinul nu ii va raspunde, chiar daca il cauta pe scena, sau in televiziune. Singurul raspuns pe care il va primi si-l va da tot ea. Si ma bucur! Pentru ca stiu ca fii un raspuns altfel, bun, real! Si nu va mai fii trist. Fiecare raspuns este un pas catre speranta. Un alt coleg actor a iubit timp de trei ani. La fel trist. Pentru ca a iubit cu o pasiune atat de mare incat ca sa o uite a parasit orasul. In cautarea aceleasi iubiri. S-a indragostit din nou si a suferit din nou. L-am intrebat zilele trecute ce va face in continuare. Liviu mi-a raspuns cu un zambet putin sters: "Imi caut destinul in alta parte?!" de parca ar depinde de locatie, de parca speranta de mai bine se plimba pe strazi... Si daca este, in ce oras s-a ascuns?!
Acum puteti sa ma certati din nou. Ca sunt trista. Dar stiu ca ma veti intelege. Aici, pe blog, pot sa fiu EU, asa cum sunt. Reala, chiar daca nu palpabila. In viata reala... este mai greu. Visele vin asa de repede si se duc, iluziile sunt peste tot, iar realitatile dor. La fel ca si prietenii. La un moment dat ceva se rupe. Ceva se intampla. Si te dezamagesc. Ii ierti, dar tot te dezamagesc... Nu e asa??!

P.S. un suflet a citit postul crezand ca fac referire la propria-i persoana. Probabil ar fii inteles mult mai multe daca ar fii citit ce am postat eu anterior... si ar fii inteles de care breasla e vorba... am facut corectura necesara pentru cei care ma mai citesc din cand in cand.

... Freud din colt avea dreptate!

Am observat un fenomen foarte ciudat. Si inclin sa cred ca Freud, cel pe care l-am blamat atat, l-am pedepsit aruncandu-l intr-un colt, a avut dreptate! ( Sa-l ridic de acolo pe geniu). Un barbat se poarta urat cu o femei cand o place, iar cand se poarta frumos inseamna ca nu isi mai scunde sentimentele. O femeie se poarta frumos cu un barbat, adaug eu, pentru ca este in firea ei. Nemernicii din ziua de azi insa, iubitori de masini, de orgii sexuale, de a fii mai tare in ochii prietenilor, oare ce aleg intre o femeie frumoasa, desteapta, cu personalitate, si una la fel de frumoasa si proasta?? stiu deja raspunsul pt ca am fost pusa in postura asta. Femeile destepte sunt rare, femeile unice si mai rare, cele profunde aproape inexistente, dar ei barbatii... adevarati vreau sa spun, cum sunt? Unici la fel de rar, iar profunzime... cine stie.

Vorbeam intr-un post anterior ca am un mare defect. Acela de a-mi da seama si de a citi caracterul unei persoane din gesturi, din priviri, din modul in care vorbeste. Doar ca si eu ma pot lasa inselata de aparente... Un fin psiholog niciodata insa nu-si alege anturaj prost. Ci doar diferit. Asta e f clar... In dragoste totul este permis si in acelasi timp nu... oameni singuri care isi expun refularile in grupul de prieteni aruncand cu piatra in relatii, ma dezgusta. Si iau distanta. Nu de putine ori am intrebat ce anume ii fascineaza pe barbati sau ii face sa para mai Macho! Sa cucereasca o femeie proasta, sau o femeie desteapta. Si cat de greu este sa o pastreze langa... :-)

De ce am scris acest post? Pentru ca am realizat cat de important este sa spun ce gandesc, chiar si barbatilor care stiu sa cucereasca o femeie desteapta, dar nu si sa o pastreze langa... Si pt ca azi in urma cu un an am realizat ca mi s-a intamplat lucrul asta. Si cine stie de cate ori o sa mi se mai intample...

Operatiunea "Gheorghe"

Cauta printre haine ponosite de parca ar fii de lux. Nu stie ce inseamna eticheta, se roaga doar ca femeia pe care o ajuta sa le care in spate de la masina si pana la magazin sa ii dea o haina sa aiba pe ce pune capul la noapte. de 40 ani bantuie la margine de oras. E trist, cu ochi pierduti... si are o barba lunga de imi aminteste de un Mos Craciun apus insa. Cara tot timpul un carucior dupa el. Iar o iarna intreaga, si nu este singura, a dormit pe camp, in gerul de iti crapa si oasele. Oamenii deja il cunosc pe Gheorghe si de cativa ani s-a incercat, dar fara succes, sa fie salvat. Frigul, soarele, foamea si conditiile inumane l-au prostit pe bietul om. Nu mai este sanatos de multi ani, dar mintea nu ii este ratacita. Dramuieste fiecare banut de parca si-ar cumpara o casa, iar nu de putine ori, frica ca ii vor fii furati i-au adus lacrimi pe obraji. Anul trecut s-a incercat salvarea acestui batran de 70 si ceva ducandu-l la cele doua surori. A primit un pat de scanduri intr-o magazie veche. La numai o saptamana a fost aruncat pe poarta afara ca un caine vagabond. Doar ca si in curtea respectiva cainii sunt mai bine ingrijiti...
Operatiunea "Gheorghe" nu a fost ideea mea, din pacate. Doar ca rolul meu a fost cel mai important: Sa ii facem buletin omului, dupa 40 de ani, sa il ajutam sa aiba o casa, etc. Pana si caruciorului ii gasim un loc. Ca sa il ajutam insa pe bietul om, aveam nevoie de alt om. De primarul din localitatea unde s-a nascut. Iar primarul l-a primit ca orice edil plictisit de alegatori, plictisit de oameni care ii cer ceva. Cu ignoranta. Pana i-am spus ca femeia care se ocupa de operatiunea "Gheorghe" mi-e ruda... Si aici s-a schimbat totul. Promisiuni, scuze, si mult mult ajutor.
Gheorghe insa este trist. Daca mai avea candva o familie, acum a realizat ca aceasta a apus demut ca si soarele sub care a dormit noapte de noapte timp de 40 de ani. Singura avere care i-a mai ramas este caruciorul. Si banii dramuiti fix 18 milioane lei vechi ascunsi in buzunar, prinsi cu ac de siguranta...
Avem suflet cand vrem, dar nu avem ochi sa vedem cand trebuie. Mi s-a atras atentia de cateva ori ca urmaresc prea mult gesturile celor din jur, ca sa nu spun a unei anumite persoane... Aici dau si raspunsul. Pentru ca nu imi doresc oameni ca primarul, ca cele doua surori ale lui Gheorghe in preajma. Lucrurile frumoase le gasesti in gesturile simple. Disperarea ma duce la extreme, dar in acelasi timp ma face mai sensibila. De asta sper ca cei din jur care intalnesc un Gheorghe sa fie la fel de buni ca si cei din jurul meu...

Pierduti in timp

Ne regasim dupa lungi sperante. La fel si totusi schimbati. In armonie si nu prea. Incercam sa culegem tot ce putem din celalat si sa ne intelegem din spatele unor ochi mereu in cautare de senzatii si insetati de cunoastere. Pare la fel chiar si dupa atata timp... Ma priveste de parca acum m-ar regasi in timp si cautand ceva shimbat pe fata mea. Sunt la fel... Nu imi dau seama daca este bine sau rau, daca ar fii preferat sa fiu altfel sau nu... stiu doar ca in fiecare din noi cautam o umbra de iluzie, o umbra de altfel. Razvratitii fara iluzii, hotii fara meserii, prichindeii cu zeci de jucarii, marea de incompetenti in ale gandirii logice nu ar intelege ce vreau sa spun. Nici macar o parte din sefii mei nemultumiti mereu de subalterni, sau fosti iubiti care mai intra sa gaseasca un post (nu mai cautati inutil, am sters orice amintire care mi-ar tulbura aparenta fericire sau stare de hibernare)...
Ne regasim pe strada in orice zgomot care ti-ar atrage aparent atentia. Atentia asupra unei glume proaste spuse de cel de la masa de langa, sau de miscarea unduitoare a unei tinere care incearca sa imite cu brio sau nu prea sex-simbolurile unei lumi hollywoodiene. Nu ma mai misca nimic, nu mai sunt atenta la nimic, nici macar la discursul lui Boc care este parca din ce in ce mai prezent in Ramnic, dar imi atrage atentia puzderia de garzi de pe langa... hmmm... Au multi muschi, si doar atat...
Am ajuns sa fiu indiferenta la o lume care m-ar putea rani, incerc doar sa gasesc o clipa de liniste si sa rup o clipa de fericire in persoanele care ma inconjoara, in prieteni, si chiar si in tine care incerci sa ma regasesti dupa ceva timp. Si ma gandesc, oare in ochii tai sunt la fel?...

P.S. Cineva tot a castigat poza sexi pe care am promis-o muzei care ma inspira pt urmatorul post! U! ;))

Pierdut speranta, gasitorului recompensa!

Nu mai vreau sa vorbesc despre mine... nici despre tristele momente pe care le-am petrecut pe holurile unui spital unde doctori incompetenti nu te baga in seama si te lasa sa moara... nici de moartea tragica a lui MJ, nici de suferinta unor oameni marcati de evenimente trecute.

Lumea e satula sa nu mai aiba bani in buzunari, sa plateasca credite si sa caute prin buzunare ultimele monezi. Pe terasele unor baruri din centrul orasului, fete cu fitze isi etaleaza nurii ca doar doar ceva mai cade in plasa. Dolce@Gabbana si Gucci inca nu au dat faliment. Pana si hackerii au iesit de la inchisoare dupa atatea luni de zile. Procesul nu s-a terminat, dar in fata acelorasi baruri, au aparut niste masinute noi noute care le ia ochii la fetite. Mult snobism in tot ce ne inconjoara. Valorile sunt pe cale de disparitie, iar ratiunea ca exista si o altfel de lume, nu superficiala, nu toanta, nu... atat de ilogica, inca mai este pe ici pe colo, in cate-o minte pierduta pe alte taramuri, atenta si la altceva, la nuante si la caractere.

Urmaresc cu atentie orice gest al celor din jur, asta ma face sa le fac o caracterizare cat de cat de aproape de adevar. Imi place ca, rar, mai reuseste ceva sau cineva sa imi atraga atentia cand descopar ca mai sunt si oameni ca mine. Neintelesi, dar ce? Lumea cum e?

Nu mai vreau sa cad prada tristetii, cu toate ca mai tot timpul a facut parte din mine. In cautare de valori descopar oameni noi. Descopar oameni mari cu dureri si mai mari. Marcati de bataile copilariei- copii la varste inaintate. Prietenele mele inca mai spera in feti-frumosi, de parca eleganta si finetea ar mai cuceri pe cineva. Si la sfarsitul dramei, lacrimi si furie ca sunt inselate, mintite si batjocorite de caractere infecte. Apoi se generalizeaza: Toti sunt la fel! de parca ei nu merg pe aceeasi deviza.

Ce mai caut eu atunci in aceasta lume pestrita de contradictii? Petruta, o prietena de-a mea care a murit de ceva timp si care de altfel isi prevazuse moartea, imi spunea ca oamenii ca noi fac ca lumea sa aiba un sens. Doar ca eu sensul azi nu il mai gasesc. Aceeasi prietena imi spunea ca iubirea este relativa daca nu stii sa o mentii. Doar ca moartea ei prematura nu mi-a adus si resturile... adica sfaturi despre ceea ce inseamna a mentine o flacara vie. A trebuit sa invat si a trebuit sa gresesc. Greseli fac si acum... doar ca eu mai mai si alta parere- daca nu esti ajutat, totul se duce dracului. Indiferent cat demult ai insista sa continui.
As prefera o dragoste sincera decat una murdara. As prefera sa iubesc si sa spun decat sa ascund de parca lumea asta m-ar acuza de ceea ce simt. As prefera sa fiu o fiinta ignoranta, sa lucrez la o taraba in piata decat sa fiu redactor sef la un ziar si sa ma injure angajatii, oamenii simpli, primarii si restul... caci ce mai conteaza!
As prefera sa fii mai atent la ceea ce vreau eu decat sa iti vezi doar propriile probleme! Atunci voi fii si eu altfel cu tine si vei simtii!

P.S. Pierdut speranta ca voi intalni un altfel de noi, gasitorului recompensa!