Cand eram mica visam sa devin pianista... ce vis credul! Cum as fii putut sa le spun alor mei sa imi plateasca lectiile de pian? Cand insasi visele lor disparusera in momentul in care turnasera doi plozi... Apoi m-am reorientat si am devenit o mica balerina. De doua ori pe saptamana ma duceam la Palatul Copiilor, imi puneam in picioare opincutele si saream ca un titirez alaturi de alti copii incercand sa descoper tainele dansului. Am continuat cu lectiile aproape doi ani. Doar ca soarta iar nu a fost potrivnica visului meu. Orice vis s-a dus dracului in momentul in care am inceput sa stau cu saptamanile care pareau luni prin spitale. Cu injectii ale caror urmari erau dureri care faceau parte din viata mea. O copilarie in care pomii infloreau privindu-i de la etajul 5 al spitalului facandu-mi in ciuda parca. Lacrimile nu mai contau. Pana si florile primaverii se ofileau si cadeau din marul inflorit. Iar eu continuam sa le privesc tot de la inaltime... Dar am parasit scena in glorie! In sunetele pianului, in fata a zeci de copii, am dansat ca o nebuna aratandu-le ca am talent. Am cazut lata in aplauze, dar eu m-am simtit invingatoare...
Cativa ani am amortit iar visele parca murisera cand am inceput iar sadeschid ochii. Si am inceput cursurile Scolii de Arta, sectia actorie. Au urmat ani grei in care am muncit mult. Spectacole pe scene in care am inghetat de frig incalzindu-ma doar cu votca si tigari, nopti in care am tremurat de emotii, turnee la care am luat premii. Talent si pasiune era, doar ca pentru a invinge trebuie sa faci si compromisuri. Eu am refuzat si am renuntat la tot.
Acum fac un compromis cu mine. Nu mai vreau sa renunt la vise. Chiar daca realizez ca sunt singura. Ca am visat in ultimul timp ca faci parte din viata mea (da, realizez ca ma mint atata timp cat tie nu iti pasa)... De aceea de anul asta voi visa ca imi voi indeplini visele! Ca voi iubi si voi fii iubita, ca voi da o sansa unui vis al meu, (sic, ca nu iti spun din cauza superstitiei pe care o am) ca eu nu voi mai atinge un buton al telefonului pentru a-ti da un mesaj sau un apel, ca imi voi schimba viata... si ca pomii vor inflori in fata mea, nu ii voi privi de la inaltime... Si voi simti la fel, chiar daca voi fii singura de Ziua Indragostitilor! Ce prostie, nu? Dar tot deprimanta este sarbatoarea asta luata de la americani! Toata lumea care se iubeste simte nevoia sa isi strige iubirea, ei da! E deprimanta ziua asta pentru cei singuri!
P.S. In piata o batrana vindea ghiocei si am cumparat jumate din ei, fara sa imi pese ca poate raman fara bani! Tu nu ai intelege asta probabil, dar este ca si cum mi-as fii cumparat primavara doar pentru mine! Asta am simtit si asta seara cand m-am intors de la Mozart... E perfect pentru a-l asculta in asteptarea primăverii!
Un comentariu:
Frumos scris, ce sa zic! E o treaba sa treci prin furtuni numai pentru a-ti da seama de lucrurile evidente. Si unul din astea ar fi ca mereu se intampla ca propriile noastre vise sa ne macine din interior. Tot ce ne trebuie e poate impulsul ala care sa ne faca sa ne ridicam si sa luam visul la realitate.
Trimiteți un comentariu