IN CAUTAREA VIORII CARE PLANGE...
Uneori in singuratatea existentei mele ma gandesc la destin. La destinul iubirii noastre. Nu am inteles niciodata prapastia adanca care se pune intre sufletele noastre, iar noi, simple marionete, incercam sa scapam din ghearele deziluziei construind cu rabdare si speranta podul unic si absolut al iubirii...
Mai demult am citit intr-o carte o fraza care mi-a ramas intiparita in memoria vietii mele. Si o repet mereu spunandu-mi ca am fost atinsa de penel si colorata intr-o lumina aproape nonexistenta. "Iubirea absoluta este tot atat de rara ca si geniile". Atunci cred ca multi dintre Ei au puterea de a intelege. De a ma intelege. Dar cum pot eu, o biata fiinta umana, sa dovedesc adevarata mea realitate? sa dovedesc ca iubirea absoluta este absoluta prin multitudinea de contradictii peste care trebuie sa treci.
De multe ori am fost tentata sa renunt a aduna sperante. O panza de paianjen s-a adunat in jurul meu, dar ce pot face... Ca sa ai puterea de a indura, trebuie sa inveti sa accepti...
"- Ce s-a intamplat?
- Nimic...
- Ar trebui sa ignori tot ce se intampla in jurul tau si sa nu te gandesti la trecut!", spune incet barbatul din viata mea.
"-Stii ce imi spunea Batranul? Ca ar trebui sa privesc intotdeauna in sufletul celui din viata mea si in istoria vietii lui, numai asa o sa am certitudinea ca nu este Iluzia sufletului meu.
-Batranul este un intelept!", il aud soptind pe Matei. Si ii urmaresc trupul uscativ si inalt cum se indeparteaza... ce pot face? deziluziile mele raman aceleasi, poate cu mai multe intrebari... D-zeule!, o alta vioara pe drumul Existentei mele... Ii aud tanguirea si nu rasuflu pana nu se termina melodia. Lacrimile nu mai imi sunt lacrimi. Sunt bobitele unui ciorchine din care mananc cu fiecare clipa de suferinta... Asa sunt eu azi, maine poate sunt altfel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu