Sunt ziaristul de provincie pe care îl huleşti tu, cititorule, şi îmi place!

Dragi cititori, şi cei culţi, dar şi cei ce poticnesc cuvinte, dar folosesc aceleaşi epitete. M-am decis să vorbesc despre o meserie. Cea pe care o injuraţi voi cel mai des şi o blamaţi, cărora le acordaţi cuvinte gen “ziarist de kkt”, “prost”, “incult”, “curvă proastă”, că deh, dacă o fătucă care scrie arată şi bine, e musai că trebuie să fie şi curvă… şi multe altele… Da, asta sunt. Un ziarist de kkt. Un ziarist de provincie care aleargă pe coclauri zile întregi pentru a scrie un reportaj, un ziarist care bate la uşile primarilor pentru a încheia un contract, iar banii care îi incasează de multe ori nici pentru benzină nu ajung, unul care aleargă şi pândeşte la poarta parchetului poate doar doar voi prinde cadrul care mă ajută. Dar după opinia voastră, sunt un ziarist de kkt  pentru că vă ofer informaţia.

Eu imi respect meseria şi o respect şi pe a voastră. Nu vă injur, nu vă critic. Încerc să fiu cât mai imparţială. Dar nici asta nu va mulţumeşte. Dacă îl laud pe unul care merită, sigur mi-am luat şpagă, dacă îl critic pe unul, nu mi-a dat şpagă.   

Să stiţi că şi noi suntem oameni. Cu salarii mici, care de multe ori abia ajung să ne întreţinem, dar ne iubim meseria. Avem familii ca şi voi, avem copii pe care ne zbatem să îi creştem, cu greu, iar dacă suntem bolnavi, ajungem la urgenţe şi ne e teamă să spunem unde lucrăm. Poate medicul ne lasă undeva uitaţi doar pentru simplul fapt că doar cu ceva timp în urmă am îndrăznit să îl criticăm pentru că a avut plângeri.

Şi să îţi mai spun ceva dragă cititorule, cult sau… mai puţin, viaţa personală are şi ea de suferit dacă ne ridicăm noaptea de lângă cel care dormim şi plecăm în razii, plecăm la accidente sau să urmărim o pistă care ne-ar duce pe noi la un subiect senzaţional. 

Puţini mai sunt care iubesc această meserie. Iar cei care s-au deşteptat, lucrează acum în instituţii pe salarii fixe, dar decente. “Am ajuns după atâţia ani de presă să am salariul unei femei de serviciu”, mi-am auzit o colegă. Şi vrei să îţi spun ceva? Aleargă de dimineaţa până seara, zii de zii, pe la instituţiile care poate ţie nu îţi spun nimic, asistă la şedinţe interminabile, doar pentru a te ţine la curent pe Tine cu noutăţile. Pentru că dacă ne citeşti, înseamnă că vrei să fii şi tu... un om citit.

Eu sunt ziaristul ăsta de kkt, pe care tu îl înjuri că nu ştiu ce nu am scris, dar de fapt, nu faci altceva decât să citeşti primele rânduri, poate materialul este prea mare, sau nu mai ai răbdare să îl citeşti, iar când faci commentul, realizez că este posibil nici măcar o carte să nu mai fii citit de ani de zile, dar textul meu scris poate în fugă, dar cu trudă...

Stii ceva? Indiferent de ceea ce crezi încă mai iubesc ceea ce fac, ce scriu, şi încă mai caut subiecte inedite, mergând kilometrii întregi pe jos, şi dacă cel lângă care stau de câţiva ani nu m-a  abandonat, înseamnă că mai am o speranţă că pot avea o viaţă normală. Chiar dacă tu mă huleşti considerându-mă o curvă doar pentru simplu fapt că am atitudine.

Sunt ziarist de provincie. Pentru că suntem diferiţi. Dacă eram Andreea Esca, nu eram nicicum, aşa sunt un nimeni… sau cum mă denumeşti tu când nu îţi convine ceva. Eu nu îţi spun nicicum, dar ştiu să scriu.  Şi îmi place. Iar dacă îmi găsesc un job cu salariu mai mare, da, o să accept aşa cum au făcut şi alţi colegi de ai mei, dar voi continua să scriu… Şi o să o fac în continuare al dracu de bine!

 

Letiţia Lazăr

Sfântul Florilor printre legendele dealului Cetăţuia

Se spune că de multe ori oamenii aleg locul. Pe părintele Emanoil Bărbuţ locul l-a ales. Un loc aproape uitat în timp. Un loc care şi-a căutat sufletul, care şi-a reînviat istoria. A reînviat văzând cu ochii la fiecare atingere, la fiecare verset rostit, la fiecare floare sădită. Aşa a devenit “Părintele florilor”, iubit de oameni de aproape, dar şi de departe, fiecare sădindu-şi povestea în cetatea de pe deal. Şi icoanele au povestea lor, pe care doar părintele o ştie, dar ca să ţi-o mărturisească, trebuie să te apropii de Dumnezeu, Trebuie să simţi aşa cum a simţit părintele. Cu sufletul şi cu ochii minţii, cu inima şi cu aura binecuvântată cu care îşi chemă credincioşii la slujbă. E greu să nu crezi într-un om care ca el. Pentru că el visează altfel, vorbeşte cu Dumnezeu, este locul.

Preotul aparţinea unor alte locuri cu câţiva ani în urmă. Acolo, la Livezi, oamenii îi duc dorul şi acum. Copiii îi simt lipsa de sărbători când un car condus de Moş Crăciun le aducea daruri copiilor. Lucrările de renovare la biserica din satul Părăuşani  au fost terminate la stăruinţele părintelui, cu ajutorul enoriaşilor. S-a muncit trei ani, iar oamenii au venit cu mic cu mare la resfinţire. Când a plecat părintele, au curs lacrimi.

Când eşti binecuvântat, eşti alesul lui Dumnezeu. Eşti ales să schimbi, să fii iubit, să iubeşti, să fii ajutat, să construieşti poveşti. Părintele Manole cum este numit sau Părintele Florilor, a fost ales să ducă crucea acestui loc. Şi o duce cu mândrie mai departe.

Istoria este grea. Este o istorie  cu multe secrete, sângeroasă. Dar Dumnezeu a punctat locul. L-a arătat credincioşilor altfel. Intrarea în istorie, schitul i-o datorează lui Radu de la Afumaţi, căruia i se atribuie reconstrucţia lui în anul 1525. Se crede că biserica a fost zidită pe locul alteia mai vechi, distrusă de flăcările unui incendiu. Nu există însă documente care să confirme reconstrucţia Cetăţuii de către Radu. E posibil ca legenda să se fi creat după uciderea viteazului voievod sub zidurile mănăstrii, deşi nici faptul acesta nu apare ca atare în hrisoave.

Radu de la Afumaţi şi Fiul său Vlad ucişi sub privirile preotului 

Povestea crimei de la Rîmnic rămîne una dintre cele întunecate pagini de cronică a Ţării Româneşti. Uciderea lui Radu este urmarea unui complot în fruntea căruia au stat Neagoe din Periş, mare vornic (stăpînea 34 de sate) şi Drăgan, postelnicul, înălţaţi în divanul ţării de însuşi Radu. Aceştia, nemulţumiţi de noua prietenie a domnului cu Craioveştii (se căsătorise cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab), ridică oaste împotriva lui şi, surprinzîndu-l fără apărare, îl fugăresc spre Olt. Fiindu-i închise căile de acces spre reşedinţa banilor, unde conta pe sprijinul lui Pîrvul banul, Radu de la Afumaţi, împreună cu fiul său Vlad, se îndreaptă spre Rîmnic. Ei se refugiază, la 2 ianuarie 1529, după toate probabilităţile, în schitul Cetăţuia, cu nădejdea că boierii, după o veche datină creştină, nu vor cuteza să le ia viata. Ura boierilor trebuie să fi fost însă aprigă, fiindcă aceştia îi ucid pe amîndoi, tăindu-le capetele, chiar în altar, sub ochii îngroziţi ai preotului şi poporului, stropind pristolul cu sîngele nevinovat domnului şi al fiului său Vlad. 

Teodosie şi Nifon, mereu în rugăciunile preotului Manole

După uciderea domnitorului, întăriturile de pe colina Cetăţuii trebuie să-şi fi pierdut din importanţa strategică. Bisericuţa a ars. În însemnările lui Paul de Alep care a trecut pe drumul Coziei în anul 1657, la aproape 130 de ani de la înspăimîntătoarea crimă, nu se aminteşte nimic despre Cetăţuie. Lăcaşul a fost reconstruit de mitropolitul Teodosie în 1680. Fiind scos din scaunul mitropolitan cu cîţiva ani înainte, el îşi petrece o parte a surghiunului arhieresc la Rîmnic, poate la Cozia, si, fără îndoială, frumuseţea lacurilor si istoria întristătoare a Cetăţuii l-au îndemnat să o readucă la vechea demnitate. Ajuns din nou mitropolit, Teodosie o zideşte după socotinţa sa, înzestrînd-o cu moşii, vaduri de moară și robiţigani, şi o consfinţeşte metoc al mitropoliei Ungrovlahiei. Bisericuţa a mai suferit modificări sub domnitorul Ştirbei-vodă, în anii 1850-1853, prin grija mitropolitului de atunci al Ungrovlahiei Nifon, care i-a adăugat pridvorul cu stîlpi de cărămidă şi o turlă. Arhitectura edificiului e dreptunghiulară. Naosul e despărţit de pronaos printr-un zid masiv, în care e săpată uşa. Impresia generală e de miniatură cu linii simple, nepretenţioase, de bisericuţă de ţară. Pictura e realizată de Gh. Tattarescu, probabil în aceeaşi epocă în care a pictat biserica Episcopiei (1854-1861).
“După un vis pe care l-am avut, în care mi-a apărut Maica Domnului, ma rog la fioecare slujbă pentru sufletele mitropoliţilor Teodosie şi Nifon”, ne-a mărturisit părintele de la Cetăţuia.
Cetăţuia păstrează printre altele şi legenda (la care face referire Ghenadie Enăceanu) existenţei unui tunel, pornind din curtea schitului şi conducând pe sub albia Oltului de partea cealaltă a rîului, unde se află Malul Alb. Sumarele investigaţii făcute n-au confirmat tradiţia locală.

Fiecare credincios îşi sădeşte povestea în grădina Domnului

“Aici fiecare credincios care vine îşi câştigă povestea. Vine cu o floare, iar eu o sădesc. Avem flori rare pe care le-am căutat pe internet, iar aici de primăvara devreme până toamna târziu, avem o grădină ca în rai. Oamenii îşi sădesc povestea lor. Iar eu o ştiu pe a fiecărei persoane. Am muncit mult, dar a meritat. Aici mă regăsesc. Oamenii vin pentru că sunt mai aproape de Dmnezeu. Mai sunt multe de făcut aici, dar cum e voia lui  Dumnezeu”, ne-a mărturisit cu ceva timp în urmă părintele Manole. Încercat de Dumnezeu, îndepărtat de loc, locul l-a ales din nou. Şi oamenii care îl iubesc. Pentru că el la rându-i a ales să îi ajute, să îi slujească, să îi îndrume cu vorba domoală. Locul l-a ales să îi asculte glasul. Iar grădina  a început din nou să înflorească…