S-a intors acasa primavara

Primavara s-a intors acasa. Asteptata de flori, de vant, de pomi, de unduirea apei, vorbeste prin razele care se oglindesc pe fete de copii. Mare buluceala si in sufletele iubitilor care se imbratiseaza altfel, simt altfel. Ei da, m-am reintors fugara din locul de unde am plecat. Am redevenit eu odata ca aceasta primavara. Aici si acum marturisesc ca timpul pierdut nu l-am dat pierdut. Il regasesc in fiecare por al existentei mele, al existentei tale, il regasesc in fiecare clipa in care imi dovedesc cat m-am maturizat. Bate vant de primavara si odata cu adierea lui vin ideile unor noi inceputuri si noi sfarsituri. Pui punct si o iei de la capat. Reinvie speranta si moare de ciuda deznadejdea…

Primavara s-a intors acasa. Iar dumnezeirea o primeste cu bratele deschise convinsa fiind ca locul ei e aici si acum…

Am in fata geamului un cais inflorit. Il pazesc cu strasnicie de copiii hoinari de vor sa-l haituie rupandu-i crengutele inflorite. Asta este modul lor de a intampina primavera si candva, chiar daca nu recunoastem, si al nostru. A rupe crenguta inflorita, a o mirosi, a o aranja intr-o vaza, inseamna primavara. Campul plin de banduse inseamna primavera, ghioceii din mana babutelor inseamna primavera. Acum respir primavara… Voi o simtiti?

Capra vecinului sau de ce moare propria capra?!...

Si toamna a apus. Asa spun astrele... dar ce nu spun ele este faptul ca inca suntem in criza. Inca mai votam... Inca mai aud sunetul taios pe caldaramul rece al asfaltului. Pe unde este asfalt. Sau pe pavelele lui Udrea. da, vorbesc de Udrea cea blonda. Rece ne este si gandul ca nu mai stim cu cine sa votam. Rece este si singuratatea cand o simti din plin si cand esti constient ca te inconjoara din toate partile. Traiesc intr-o lume unde prietenii sunt de fatada, pt ca nu ii mai pot simti altfel. Sentimentele mele sunt acolo, undeva, ascunse sub povara unei cortini. Nici ele nu mai stiu sa iasa la suprafata. Toamna a trecut. A venit frigul unui decembrie cu schimbari. Daca vor fii schimbari. Cu votari. Celebra intrebare: Bine, bine, dar cu cine sa votez? nu mai are nicio semnificatie. Intre un Base care apeleaza la tertipuri pentru a se mentine intr-o functie importanta si un Geoana care crede ca se face politica cu diplomatie, eu ce sa aleg? Ca jurnalist il ignor pe Base. Si nu il respect. Ce, el are respect pentru noi, cei care scriem?... Prea multe evenimente care ma scot din minti, duc in defavoarea lui...

A venit un decembrie cu schimbari. In trei zile bani mai multi la doctori pentru vizitele la spital ale mamei, pentru alergia mea care a venit pe nepusa masa... Scandalurile politice duc la extreme. La Valcea mai rau ca oricand. Nu ma mai impresioneaza nici macar astea. Dar ma impresioneaza in schimb batranii pe care ii intalnesc in peregrinarile mele, batranii de care scriu, fetele lor pline de amaraciuni sau senine, dupa caz, ca au trait atata timp si pot sa isi povesteasca trecutul la nepoti. Ce ma mai impresioneaza insa este curiozitatea oamenilor care ramane neschimbata, in ciuda schimbarilor. Este mai important ce face capra vecinului, decat motivul pentru care ii moare propria capra. (Aviz iubitorilor de barfe, interesati de programul celor din jur, de cum isi petrec timpul cei de la masa vecina, sau depinde... propria masa).

Oamenii sunt maleabili, deschisi in a crede. Pentru ce as fi eu mai umana decat restul?...

Nu mai stiu cu cine sa votez. Nu mai stiu nici ce sa aleg.

Dar stiu ca pe o ploaie mocaneasca, care te scoate din minti, glasul pasilor pe caldaram, sub castanii si teii golasi de pe strazile Ramnicului, este la fel de rece si de nedrept.

Toamna cu iz de criza

O toamna in criza. O toamna cu suras de prezidentiale. Oamenii susnt sceptici, cu zambet fortat, cu intrebari si suspiciuni. Rate mari la banci, facturi piperate si preturi pe masura. Mai mari decat in celelalte tari UE. Si salariile difera. Unii muncesc si sunt prost platiti, altii deloc si sunt bine platiti (de parca mai e ceva corect in lumea asta).

Miroasa toamna a iz de criza. Pana si departe pe dealuri, chiar si luna nu pare rotunda. E umbrita de copaci inalti care isi pierd din maretie. Culorile insa sunt marete... sa fie si apusul unei perioade de 5 ani in care am tot fost mintiti sa traim bine?...
Candva castanii toamna vorbeau... acum sunt tacuti, pana si ei sunt in criza. Strazile Ramnicului nu sunt insa... se lucreaza de zor, se asfalteaza pe ploi mocanesti sau torentiale... Criza aici nu exista. Oamenii care asfalteaza insa o simt la masa de pranz pe care o au prin aceste ploi, sarace de altfel, sau la cina de seara alaturi de copiii care cer. Stirile de la tv nu sufera de criza... sunt multe si neplacute. Dar cine le mai urmareste?
Si totusi toamna are momentele ei. La fel de capricioasa ca aceasta criza mult mediatizata si simtita de toata lumea, face ce vrea din natura. Dar frumusetea consta in a primi cum se cuvine aceste capricii, caci fiecare dintre noi avem ceva de spus. La fel ca ea...

Si totusi criza ramane... Noi cu cine votam? Suntem incerti si zapaciti de schimbari, de oameni care tot vor si nu stiu sa daruiasca...

O toamna rece ca si criza...

Intre noapte si zi, ce ai alege?

Nu, nu am disparut cum cred unii. Am acumulat experienta de viata. Si ma lupt in continuare cu scursurile societatii. Caci nu de putine ori, cei apropiati, in lupa catre supravietuire asta iti devin. Nu mi-e jena sa o recunosc nici sa o spun. Prietenii ii poti numara pe degete. Uneori deloc. caci incredere nu poti avea nici macar in tine, cum poti sa ai in altcineva?!
Intalnesc fel si fel de oameni. Pe strazi, in cercuri inalte, in casute din chirpici.Din pacate, au inceput sa semene intre ei. Au aceleasi priviri pierdute, aceleasi gesturi lipsite de semnificatie. Oamenii nu mai stiu sa rada, sa spuna o gluma, sa se sature privind frumosul. Simt asta cand vad un concert, simt asta cand un teatru, cand ma plimb pe aceleasi strazi ca si ei, cand intru in aceleasi restaurante. Nu vreau sa dau o explicatie a ceea ce se intampla. Dar ma intreb daca Mircea Radu nu are dreptate pentru a fii atat de ironic. Viata este o ironie. Eu, recunosc, sunt o ironica prin firea mea. Am motive in cativa ani de existenta in care am muncit ca un prost si m-am ales cu acelasi gol. Imaginile pe care le vad la tv parca nu mai sunt asa de frumoase. Nici filmele nu mai sunt ce au fost odata. Glasul Enyei ma incanta, doar cand frunzele cad ca o poezie. Rand pe rand, cu multe culori, pe care le strang cu o matura de pe pavelele din jurul casei.
Multi se mira ca nu mai pot concepe poezia. Multi oameni nu isi mai aud pasii in noapte si ecoul lor. Nu este dezamagirea care striga, ci gandurile ascunse ca va fii altceva poate. Dar pana atunci, cine isi recunoaste umbra in bataia lunii??
Pe strazile unui oras de departe, in bataia brizei marii, cineva ma intreba intr-o seara cu luna plina ce ar insemna o poezie pentru un necititor? Eu intreb lumea din jur: daca ar fii noapte continuu, ce ai alege sa iti lumineze, luna sau soarele? Daca ar fii sa alegi intre poezie si cantec, ce ai alege?...

Post pentru mine, Adita si Liviu... No comments!

Tristetea este o stare. O ai sau nu o ai. O poti purta cu mandrie sau o scoti din viata ta. Ca face parte din tine, este mana destinului. Eu as vrea mereu sa rad, dar imi piere zambetul pe buze fara sa vreau cand vad atatea realitati care ne inconjoara. Probabil le simt altfel si le percep altfel din cauza meseriei de jurnalist. Am si colegi la fel ca si mine, reci, fara tata si mama, cand e vorba de a lovi. Eu sunt altfel. M-am axat pe realitatea de zi cu zi, pe suferintele oamenilor, pe pasiunile lor, pe frumusetea momentului. Nu suport ipocrizia politica, chiar daca trebuie sa o suport la conferinte. Sau trebuie sa o redau in scris. Poate este o explicatie la ce ma intreaba cei ce ma citesc de ce atat tristete... Poate ca sunt mai sensibila, dar este un defect va intreb? Sa fii trist? Daca fericit nu esti?... Si cat sa te prefaci?... Raspundeti-mi voi.
Citeam un post al unei colege de-ale mele din breasla, nu din breasla scrisa... din breasla artistilor din mijlocul carora am facut parte si din care voi face parte iar curand. Ce trist! si-a dorit atat demult sa fie fericita, doar ca fericirea ei a durat fix trei ani, acum isi cauta fericirea prin randurile unei vieti lipsite de iubire... destinul nu ii va raspunde, chiar daca il cauta pe scena, sau in televiziune. Singurul raspuns pe care il va primi si-l va da tot ea. Si ma bucur! Pentru ca stiu ca fii un raspuns altfel, bun, real! Si nu va mai fii trist. Fiecare raspuns este un pas catre speranta. Un alt coleg actor a iubit timp de trei ani. La fel trist. Pentru ca a iubit cu o pasiune atat de mare incat ca sa o uite a parasit orasul. In cautarea aceleasi iubiri. S-a indragostit din nou si a suferit din nou. L-am intrebat zilele trecute ce va face in continuare. Liviu mi-a raspuns cu un zambet putin sters: "Imi caut destinul in alta parte?!" de parca ar depinde de locatie, de parca speranta de mai bine se plimba pe strazi... Si daca este, in ce oras s-a ascuns?!
Acum puteti sa ma certati din nou. Ca sunt trista. Dar stiu ca ma veti intelege. Aici, pe blog, pot sa fiu EU, asa cum sunt. Reala, chiar daca nu palpabila. In viata reala... este mai greu. Visele vin asa de repede si se duc, iluziile sunt peste tot, iar realitatile dor. La fel ca si prietenii. La un moment dat ceva se rupe. Ceva se intampla. Si te dezamagesc. Ii ierti, dar tot te dezamagesc... Nu e asa??!

P.S. un suflet a citit postul crezand ca fac referire la propria-i persoana. Probabil ar fii inteles mult mai multe daca ar fii citit ce am postat eu anterior... si ar fii inteles de care breasla e vorba... am facut corectura necesara pentru cei care ma mai citesc din cand in cand.

... Freud din colt avea dreptate!

Am observat un fenomen foarte ciudat. Si inclin sa cred ca Freud, cel pe care l-am blamat atat, l-am pedepsit aruncandu-l intr-un colt, a avut dreptate! ( Sa-l ridic de acolo pe geniu). Un barbat se poarta urat cu o femei cand o place, iar cand se poarta frumos inseamna ca nu isi mai scunde sentimentele. O femeie se poarta frumos cu un barbat, adaug eu, pentru ca este in firea ei. Nemernicii din ziua de azi insa, iubitori de masini, de orgii sexuale, de a fii mai tare in ochii prietenilor, oare ce aleg intre o femeie frumoasa, desteapta, cu personalitate, si una la fel de frumoasa si proasta?? stiu deja raspunsul pt ca am fost pusa in postura asta. Femeile destepte sunt rare, femeile unice si mai rare, cele profunde aproape inexistente, dar ei barbatii... adevarati vreau sa spun, cum sunt? Unici la fel de rar, iar profunzime... cine stie.

Vorbeam intr-un post anterior ca am un mare defect. Acela de a-mi da seama si de a citi caracterul unei persoane din gesturi, din priviri, din modul in care vorbeste. Doar ca si eu ma pot lasa inselata de aparente... Un fin psiholog niciodata insa nu-si alege anturaj prost. Ci doar diferit. Asta e f clar... In dragoste totul este permis si in acelasi timp nu... oameni singuri care isi expun refularile in grupul de prieteni aruncand cu piatra in relatii, ma dezgusta. Si iau distanta. Nu de putine ori am intrebat ce anume ii fascineaza pe barbati sau ii face sa para mai Macho! Sa cucereasca o femeie proasta, sau o femeie desteapta. Si cat de greu este sa o pastreze langa... :-)

De ce am scris acest post? Pentru ca am realizat cat de important este sa spun ce gandesc, chiar si barbatilor care stiu sa cucereasca o femeie desteapta, dar nu si sa o pastreze langa... Si pt ca azi in urma cu un an am realizat ca mi s-a intamplat lucrul asta. Si cine stie de cate ori o sa mi se mai intample...

Operatiunea "Gheorghe"

Cauta printre haine ponosite de parca ar fii de lux. Nu stie ce inseamna eticheta, se roaga doar ca femeia pe care o ajuta sa le care in spate de la masina si pana la magazin sa ii dea o haina sa aiba pe ce pune capul la noapte. de 40 ani bantuie la margine de oras. E trist, cu ochi pierduti... si are o barba lunga de imi aminteste de un Mos Craciun apus insa. Cara tot timpul un carucior dupa el. Iar o iarna intreaga, si nu este singura, a dormit pe camp, in gerul de iti crapa si oasele. Oamenii deja il cunosc pe Gheorghe si de cativa ani s-a incercat, dar fara succes, sa fie salvat. Frigul, soarele, foamea si conditiile inumane l-au prostit pe bietul om. Nu mai este sanatos de multi ani, dar mintea nu ii este ratacita. Dramuieste fiecare banut de parca si-ar cumpara o casa, iar nu de putine ori, frica ca ii vor fii furati i-au adus lacrimi pe obraji. Anul trecut s-a incercat salvarea acestui batran de 70 si ceva ducandu-l la cele doua surori. A primit un pat de scanduri intr-o magazie veche. La numai o saptamana a fost aruncat pe poarta afara ca un caine vagabond. Doar ca si in curtea respectiva cainii sunt mai bine ingrijiti...
Operatiunea "Gheorghe" nu a fost ideea mea, din pacate. Doar ca rolul meu a fost cel mai important: Sa ii facem buletin omului, dupa 40 de ani, sa il ajutam sa aiba o casa, etc. Pana si caruciorului ii gasim un loc. Ca sa il ajutam insa pe bietul om, aveam nevoie de alt om. De primarul din localitatea unde s-a nascut. Iar primarul l-a primit ca orice edil plictisit de alegatori, plictisit de oameni care ii cer ceva. Cu ignoranta. Pana i-am spus ca femeia care se ocupa de operatiunea "Gheorghe" mi-e ruda... Si aici s-a schimbat totul. Promisiuni, scuze, si mult mult ajutor.
Gheorghe insa este trist. Daca mai avea candva o familie, acum a realizat ca aceasta a apus demut ca si soarele sub care a dormit noapte de noapte timp de 40 de ani. Singura avere care i-a mai ramas este caruciorul. Si banii dramuiti fix 18 milioane lei vechi ascunsi in buzunar, prinsi cu ac de siguranta...
Avem suflet cand vrem, dar nu avem ochi sa vedem cand trebuie. Mi s-a atras atentia de cateva ori ca urmaresc prea mult gesturile celor din jur, ca sa nu spun a unei anumite persoane... Aici dau si raspunsul. Pentru ca nu imi doresc oameni ca primarul, ca cele doua surori ale lui Gheorghe in preajma. Lucrurile frumoase le gasesti in gesturile simple. Disperarea ma duce la extreme, dar in acelasi timp ma face mai sensibila. De asta sper ca cei din jur care intalnesc un Gheorghe sa fie la fel de buni ca si cei din jurul meu...