miercuri, 22 aprilie 2015

Sunt ziaristul de provincie pe care îl huleşti tu, cititorule, şi îmi place!




Dragi cititori, şi cei culţi, dar şi cei ce poticnesc cuvinte, dar folosesc aceleaşi epitete. M-am decis să vorbesc despre o meserie. Cea pe care o injuraţi voi cel mai des şi o blamaţi, cărora le acordaţi cuvinte gen “ziarist de kkt”, “prost”, “incult”, “curvă proastă”, că deh, dacă o fătucă care scrie arată şi bine, e musai că trebuie să fie şi curvă… şi multe altele… Da, asta sunt. Un ziarist de kkt. Un ziarist de provincie care aleargă pe coclauri zile întregi pentru a scrie un reportaj, un ziarist care bate la uşile primarilor pentru a încheia un contract, iar banii care îi incasează de multe ori nici pentru benzină nu ajung, unul care aleargă şi pândeşte la poarta parchetului poate doar doar voi prinde cadrul care mă ajută. Dar după opinia voastră, sunt un ziarist de kkt  pentru că vă ofer informaţia.
Eu imi respect meseria şi o respect şi pe a voastră. Nu vă injur, nu vă critic. Încerc să fiu cât mai imparţială. Dar nici asta nu va mulţumeşte. Dacă îl laud pe unul care merită, sigur mi-am luat şpagă, dacă îl critic pe unul, nu mi-a dat şpagă.   
Să stiţi că şi noi suntem oameni. Cu salarii mici, care de multe ori abia ajung să ne întreţinem, dar ne iubim meseria. Avem familii ca şi voi, avem copii pe care ne zbatem să îi creştem, cu greu, iar dacă suntem bolnavi, ajungem la urgenţe şi ne e teamă să spunem unde lucrăm. Poate medicul ne lasă undeva uitaţi doar pentru simplul fapt că doar cu ceva timp în urmă am îndrăznit să îl criticăm pentru că a avut plângeri.
Şi să îţi mai spun ceva dragă cititorule, cult sau… mai puţin, viaţa personală are şi ea de suferit dacă ne ridicăm noaptea de lângă cel care dormim şi plecăm în razii, plecăm la accidente sau să urmărim o pistă care ne-ar duce pe noi la un subiect senzaţional. 
Puţini mai sunt care iubesc această meserie. Iar cei care s-au deşteptat, lucrează acum în instituţii pe salarii fixe, dar decente. “Am ajuns după atâţia ani de presă să am salariul unei femei de serviciu”, mi-am auzit o colegă. Şi vrei să îţi spun ceva? Aleargă de dimineaţa până seara, zii de zii, pe la instituţiile care poate ţie nu îţi spun nimic, asistă la şedinţe interminabile, doar pentru a te ţine la curent pe Tine cu noutăţile. Pentru că dacă ne citeşti, înseamnă că vrei să fii şi tu... un om citit.
Eu sunt ziaristul ăsta de kkt, pe care tu îl înjuri că nu ştiu ce nu am scris, dar de fapt, nu faci altceva decât să citeşti primele rânduri, poate materialul este prea mare, sau nu mai ai răbdare să îl citeşti, iar când faci commentul, realizez că este posibil nici măcar o carte să nu mai fii citit de ani de zile, dar textul meu scris poate în fugă, dar cu trudă...
Stii ceva? Indiferent de ceea ce crezi încă mai iubesc ceea ce fac, ce scriu, şi încă mai caut subiecte inedite, mergând kilometrii întregi pe jos, şi dacă cel lângă care stau de câţiva ani nu m-a  abandonat, înseamnă că mai am o speranţă că pot avea o viaţă normală. Chiar dacă tu mă huleşti considerându-mă o curvă doar pentru simplu fapt că am atitudine.
Sunt ziarist de provincie. Pentru că suntem diferiţi. Dacă eram Andreea Esca, nu eram nicicum, aşa sunt un nimeni… sau cum mă denumeşti tu când nu îţi convine ceva. Eu nu îţi spun nicicum, dar ştiu să scriu.  Şi îmi place. Iar dacă îmi găsesc un job cu salariu mai mare, da, o să accept aşa cum au făcut şi alţi colegi de ai mei, dar voi continua să scriu… Şi o să o fac în continuare al dracu de bine!
 

Letiţia Lazăr

duminică, 22 februarie 2015

Sfântul Florilor printre legendele dealului Cetăţuia






Se spune că de multe ori oamenii aleg locul. Pe părintele Emanoil Bărbuţ locul l-a ales. Un loc aproape uitat în timp. Un loc care şi-a căutat sufletul, care şi-a reînviat istoria. A reînviat văzând cu ochii la fiecare atingere, la fiecare verset rostit, la fiecare floare sădită. Aşa a devenit “Părintele florilor”, iubit de oameni de aproape, dar şi de departe, fiecare sădindu-şi povestea în cetatea de pe deal. Şi icoanele au povestea lor, pe care doar părintele o ştie, dar ca să ţi-o mărturisească, trebuie să te apropii de Dumnezeu, Trebuie să simţi aşa cum a simţit părintele. Cu sufletul şi cu ochii minţii, cu inima şi cu aura binecuvântată cu care îşi chemă credincioşii la slujbă. E greu să nu crezi într-un om care ca el. Pentru că el visează altfel, vorbeşte cu Dumnezeu, este locul.

Preotul aparţinea unor alte locuri cu câţiva ani în urmă. Acolo, la Livezi, oamenii îi duc dorul şi acum. Copiii îi simt lipsa de sărbători când un car condus de Moş Crăciun le aducea daruri copiilor. Lucrările de renovare la biserica din satul Părăuşani  au fost terminate la stăruinţele părintelui, cu ajutorul enoriaşilor. S-a muncit trei ani, iar oamenii au venit cu mic cu mare la resfinţire. Când a plecat părintele, au curs lacrimi.
Când eşti binecuvântat, eşti alesul lui Dumnezeu. Eşti ales să schimbi, să fii iubit, să iubeşti, să fii ajutat, să construieşti poveşti. Părintele Manole cum este numit sau Părintele Florilor, a fost ales să ducă crucea acestui loc. Şi o duce cu mândrie mai departe.
Istoria este grea. Este o istorie  cu multe secrete, sângeroasă. Dar Dumnezeu a punctat locul. L-a arătat credincioşilor altfel. Intrarea în istorie, schitul i-o datorează lui Radu de la Afumaţi, căruia i se atribuie reconstrucţia lui în anul 1525. Se crede că biserica a fost zidită pe locul alteia mai vechi, distrusă de flăcările unui incendiu. Nu există însă documente care să confirme reconstrucţia Cetăţuii de către Radu. E posibil ca legenda să se fi creat după uciderea viteazului voievod sub zidurile mănăstrii, deşi nici faptul acesta nu apare ca atare în hrisoave.

Radu de la Afumaţi şi Fiul său Vlad ucişi sub privirile preotului 

Povestea crimei de la Rîmnic rămîne una dintre cele întunecate pagini de cronică a Ţării Româneşti. Uciderea lui Radu este urmarea unui complot în fruntea căruia au stat Neagoe din Periş, mare vornic (stăpînea 34 de sate) şi Drăgan, postelnicul, înălţaţi în divanul ţării de însuşi Radu. Aceştia, nemulţumiţi de noua prietenie a domnului cu Craioveştii (se căsătorise cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab), ridică oaste împotriva lui şi, surprinzîndu-l fără apărare, îl fugăresc spre Olt. Fiindu-i închise căile de acces spre reşedinţa banilor, unde conta pe sprijinul lui Pîrvul banul, Radu de la Afumaţi, împreună cu fiul său Vlad, se îndreaptă spre Rîmnic. Ei se refugiază, la 2 ianuarie 1529, după toate probabilităţile, în schitul Cetăţuia, cu nădejdea că boierii, după o veche datină creştină, nu vor cuteza să le ia viata. Ura boierilor trebuie să fi fost însă aprigă, fiindcă aceştia îi ucid pe amîndoi, tăindu-le capetele, chiar în altar, sub ochii îngroziţi ai preotului şi poporului, stropind pristolul cu sîngele nevinovat domnului şi al fiului său Vlad. 

Teodosie şi Nifon, mereu în rugăciunile preotului Manole

După uciderea domnitorului, întăriturile de pe colina Cetăţuii trebuie să-şi fi pierdut din importanţa strategică. Bisericuţa a ars. În însemnările lui Paul de Alep care a trecut pe drumul Coziei în anul 1657, la aproape 130 de ani de la înspăimîntătoarea crimă, nu se aminteşte nimic despre Cetăţuie. Lăcaşul a fost reconstruit de mitropolitul Teodosie în 1680. Fiind scos din scaunul mitropolitan cu cîţiva ani înainte, el îşi petrece o parte a surghiunului arhieresc la Rîmnic, poate la Cozia, si, fără îndoială, frumuseţea lacurilor si istoria întristătoare a Cetăţuii l-au îndemnat să o readucă la vechea demnitate. Ajuns din nou mitropolit, Teodosie o zideşte după socotinţa sa, înzestrînd-o cu moşii, vaduri de moară și robiţigani, şi o consfinţeşte metoc al mitropoliei Ungrovlahiei. Bisericuţa a mai suferit modificări sub domnitorul Ştirbei-vodă, în anii 1850-1853, prin grija mitropolitului de atunci al Ungrovlahiei Nifon, care i-a adăugat pridvorul cu stîlpi de cărămidă şi o turlă. Arhitectura edificiului e dreptunghiulară. Naosul e despărţit de pronaos printr-un zid masiv, în care e săpată uşa. Impresia generală e de miniatură cu linii simple, nepretenţioase, de bisericuţă de ţară. Pictura e realizată de Gh. Tattarescu, probabil în aceeaşi epocă în care a pictat biserica Episcopiei (1854-1861).
“După un vis pe care l-am avut, în care mi-a apărut Maica Domnului, ma rog la fioecare slujbă pentru sufletele mitropoliţilor Teodosie şi Nifon”, ne-a mărturisit părintele de la Cetăţuia.
Cetăţuia păstrează printre altele şi legenda (la care face referire Ghenadie Enăceanu) existenţei unui tunel, pornind din curtea schitului şi conducând pe sub albia Oltului de partea cealaltă a rîului, unde se află Malul Alb. Sumarele investigaţii făcute n-au confirmat tradiţia locală.

Fiecare credincios îşi sădeşte povestea în grădina Domnului

“Aici fiecare credincios care vine îşi câştigă povestea. Vine cu o floare, iar eu o sădesc. Avem flori rare pe care le-am căutat pe internet, iar aici de primăvara devreme până toamna târziu, avem o grădină ca în rai. Oamenii îşi sădesc povestea lor. Iar eu o ştiu pe a fiecărei persoane. Am muncit mult, dar a meritat. Aici mă regăsesc. Oamenii vin pentru că sunt mai aproape de Dmnezeu. Mai sunt multe de făcut aici, dar cum e voia lui  Dumnezeu”, ne-a mărturisit cu ceva timp în urmă părintele Manole. Încercat de Dumnezeu, îndepărtat de loc, locul l-a ales din nou. Şi oamenii care îl iubesc. Pentru că el la rându-i a ales să îi ajute, să îi slujească, să îi îndrume cu vorba domoală. Locul l-a ales să îi asculte glasul. Iar grădina  a început din nou să înflorească…  

vineri, 7 martie 2014

Mi se spune Dezamagire










Am gasit multe vorbe scrise la furie, scrie cu pasiune, scrise cu durere, scrise cu penel sangeriu despre dezamagire. Citate celebre, citate care dor.
Mai toate striga la fel. Mai toate au un sens comun. Mai toate isi striga durerea si singurarea, si toate plang. Sunt lacrimi care nu se usuca cand pui capul pe perna. Sunt lacrimi ascunse permanent in suflete triste si chinuite, în suflete care isi striga disperarea. Lacrimile astea dor. Nu inceteaza sa mai curga decat daca le stergi cu blandete. Decat daca vindeci suflete sensibile care nu isi regasesc sensul.  
Posturile mele sunt dezamagitoare pentru ca ma regasesc acolo jos unde am fost aruncata ca o carpa de cei din jur. M-am ridicat si am coborat, dar nu am invatat sa nu mai fiu dezamagita. Nu stiu cum e sa nu fiu altfel. Nu stiu cum e ca un vis frumos sa mi se indeplineasca. Drept dovada ca am incetat sa visez… Iar lacrimile sunt permanente acolo unde ar trebui sa fie. In sufletul meu.
Putem fi dezamagiti de lucruri firesti, de lucrurile pe care aruncam banii, pe facturile pe care cu greu le platim, de serviciul pe care nu il mai avem, de oamenii care vin si pleaca si incerci sa le intelegi gesturile, sentimentele, felul de a fii…
Putem fi dezamagiti de noi insine pentru ca nu stim cum sa reactionam in momentul in care noi suntem cei care dezamagim. Dintr-o prostie, dintr-un gest, sau printr-o nevinovata minciuna. Dezamagita sunt eu cand vreau sa lupt, sa imi gasesc calea si realizez ca nu stiu pe ce drum sa merg. Cand nu ma mai  asculta nimeni, cand nu ma aude nimeni. Cand imi doresc ca un cineva anume sa existe si sa ma ridice de jos, sa-mi spuna ca totul va fi bine, dar nu este nimeni. Sau daca este, nu intelege… Incerc sa vorbesc, dar vorbele nu imi sunt ascultate, incerc sa imi regasesc sensul pe care deocamdata l-am pierdut prin cotloanele mintii. Imi cer mii de scuze pentru lacrimile pe care ti le provoc pentru ca te-am dezamagit. De putine ori. Imi cer scuze si pentru ca tu m-ai dezamagit. Tot de putine ori, dar fara cuvinte.
De fapt nu stiu cum sa elimin dezamagirea. Nici din sufletul tau, nici din sufletul meu, asa ca astept solutia perfecta sa imi dovedesc ca nu sunt exact asa cum ma stiu. Nu mai mai astept nici sa ma intelegi, nu ma mai astept sa ma inteleg nici eu. Ma poti striga pe numele meu: Dezamagire. Iar daca vei reusi sa iti ridici privirea poate voi reusi sa ma transform. Trebuie doar sa ma regasesti ca sa ma regasesc…




Noi fata in fata




Nu mai privesc departe! Ma uit doar in jur si nu culeg nimic. Nu intind mana si nu visez. Nu astept sperante si nu mai caut. Doar privirea ta m-ar scoate din amorteala. Doar o sclipire m-ar face sa tresar. Doar bratele tale unice in jurul tau ma fac sa imi doresc un altceva…
Nu mai caut in gunoiul din preajma celor din jur pentru ca realizez ca il avem fiecare din noi. Trebuie doar sa iesim incet incet si sa constientizam ca se poate si altfel. Cuvintele urate sunt grele. Cuvintele frumoase sunt si mai grele.  Ochii tai umezi dezamagitori imi rup universal creat. Nu arat, nu suspin, nici nu surad. Iti caut un zambet si cand il zaresc simt ca sunt eu.
Mi-e greu sa cred ca si tine.Te dezamagesc ca si tine. Ma joc ca si tine. Rad ca si tine. Plang ca si tine. Am iluzii ca si tine. Nu mai am incredere ca si tine…
Suntem greu de salvat de noi insine…

marți, 9 octombrie 2012

Pe aleea tacuta…



Merge tacut pe aleea tasata de nisip. Nu priveste in stanga. Nu priveste in dreapta. Din cand in cand se opreste in loc, tragand dupa el o desaga. Se lasa in toiag, si cu privirea urmareste o frunza care cade lin. Nu mai este verde, are o culoare rosiatica, dar este uimitoare. Dansul ei nebun il face pe batran sa balancane capul si sa o ia din loc. Privirea lui nu mai este privire.
“Si cand te gandesti ca odata eram ca bradul! Inalt, frumos, Destept cateodata!”, isi incepe povestea batranul. Nu il intreb nimic, ma asez pe banca pe care isi odihneste oasele si il ascult.
“Nu mai vreau nimic, dar noi oamenii suntem ca frunzele. Ne nastem, crestem, ne maturizam si ne ducem. Unii dintre noi suntem destepti, altii mai putin. Unii suntem verzi pana la final, altii nu. (Apoi rade). Ce sa facem?”. Se intoarce brusc spre mine si ma intreaba: “Tu iubesti?” Raman tacuta, cu privirea fixandu-l.  Imi observa clipa de reflectie si cu ochii mici ma iscodeste: “Deci iubesti! O sa fii la fel ca frunza mai incolo. Rosie!”
“Si e bine?”, reusesc sa ingaim…
(…)
Batranul nu mi-a raspuns decat cu un mangaiat de barba alba. Si-a ridicat desaga de pe banca si a luat-o la pas. De atunci ma simt altfel. Ma simt de parca trebuie sa caut neincetat sensul a tot ce ma inconjoara. Sensul unor cuvinte, unor priviri, unor vise… Sunt convinsa ca intr-un final, il voi gasi. Cine stie cand, cine stie cum…    

duminică, 7 octombrie 2012

Alter ego




Nu caut averi. Nu caut nemurire. Nu caut imagini rupte din rai si nici momente din trecut. Nu caut viata de huzur si nici nu am neimpliniri. Caut clipe frumoase, simple, imbratisari patimase, viitoare relicve a unui trecut prezent.
Nu mai caut sa mor de durere pentru persoane dragi mie. Candva, stiu sigur, va exista cineva care va simti la fel. Care va cauta in suflet amintirea mea. Iar eu voi fii acolo. Nu mai caut sa ascult  glasul  linistii pe campuri uitate de lume, salbatice si indepartate.
Caut fir cu fir povesti care sa imi aduca ceva nou pentru a simti. Pentru a trai. Caut senzatia unei batai de inimi care sa trezeasca simturile. Caut sa ma adun de pe stancile vietii abrupte. Caut sa urc cat mai sus, tinandu-ma de ramuri, tinandu-ma de maini intinse care sa ma traga dupa ele pentru fiinta care sunt eu.
Caut pasiunea unei vieti tumultoase care sa ma invete sa ma potolesc. Caut ochi tristi pe care sa ii invat sa zambesc. Caut lacrimi pe fete fericite. Flori pe campuri sterpe. Vietati in locuri nestiute. Apa in deserturi pustii. Drumuri in necunoscut…

luni, 24 septembrie 2012

M-am trezit

Somn lung, prelung, in care geana pe geana am stat in asteptare. Schimbarea vine in timp, schimbarea vine cu mie. Acum stiu. Noi suntem niste capodopere care trebuiesc descoperite. Conteaza de cine si cum. Conteaza cu cine si cand. Important este scopul! 
Am visat mult ca sa ma trezesc. Am visat frumos ca sa stiu si sa cunosc. Durerea m-a inchis si am disparut ca o frunza in bataia vantului Toamna. Am adormit Primavara si m-am trezit Toamna.
Am deschis ochii si m-am trezit cu o foame de necunoscut. Sunt altfel pentru ca ma simt altfel. Sunt vie pentru ca nu mai sunt moarta. Sunt dornica de nou pentru ca am lasat vechiul in urma...  o brandusa a rasarit toamna in gradina din fata ferestrei mele. E adusa de departe pentru a-mi arata calea. M-am trezit din inconstienta sufletului meu de a mai crede. Si am invatat ceva: sa cercetez inainte de a crede!