Merge tacut pe aleea tasata
de nisip. Nu priveste in stanga. Nu priveste in dreapta. Din cand in cand se
opreste in loc, tragand dupa el o desaga. Se lasa in toiag, si cu privirea
urmareste o frunza care cade lin. Nu mai este verde, are o culoare rosiatica,
dar este uimitoare. Dansul ei nebun il face pe batran sa balancane capul si sa
o ia din loc. Privirea lui nu mai este privire.
“Si cand te gandesti ca odata
eram ca bradul! Inalt, frumos, Destept cateodata!”, isi incepe povestea batranul.
Nu il intreb nimic, ma asez pe banca pe care isi odihneste oasele si il ascult.
“Nu mai vreau nimic, dar noi
oamenii suntem ca frunzele. Ne nastem, crestem, ne maturizam si ne ducem. Unii
dintre noi suntem destepti, altii mai putin. Unii suntem verzi pana la final,
altii nu. (Apoi rade). Ce sa facem?”. Se intoarce brusc spre mine si ma
intreaba: “Tu iubesti?” Raman tacuta, cu privirea fixandu-l. Imi observa clipa de reflectie si cu ochii
mici ma iscodeste: “Deci iubesti! O sa fii la fel ca frunza mai incolo. Rosie!”
“Si e bine?”, reusesc sa
ingaim…
(…)
Batranul nu mi-a raspuns
decat cu un mangaiat de barba alba. Si-a ridicat desaga de pe banca si a luat-o
la pas. De atunci ma simt altfel. Ma simt de parca trebuie sa caut neincetat
sensul a tot ce ma inconjoara. Sensul unor cuvinte, unor priviri, unor vise… Sunt
convinsa ca intr-un final, il voi gasi. Cine stie cand, cine stie cum…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu