Cateodata este bine sa ai prieteni si sa ii pretuiesti. Altadata e bine sa fii singur, caci prietenii iti dovedesc a fii nste piedici in calea uitarii, mereu amintindu-ti de greselile pe care le faci la infinit... Am inceput sa scriu cu gandul la un prieten... mai mult decat un prieten, caci pentru ceva timp a facut parte din realitatea vietii mele intrand aproape fortat, si obligandu-ma sa il accept. A fost o parte din mine si o parte din realitatea mea, acceptandu-i realitatea la randu-mi. Acum pot spune ca aceasta realitate a murit caci ce nu suport eu in aceasta obsesiva realitate este minciuna. Iar minciunile nu dor, nu striga, nu te fac sa plangi. Minciunile lovesc din plin uneori lasandu-te fara reacrii. Exact asa m-au lasaat si pe mine intr-o dimineata de duminica cand am aflat ca acel prieten nu era asa cum mi-as fii dorit pt oricine sa fie... Sincer si simplu ca o zi de primavara (spun primavara pt ca imi plac asa demult! le ador! te imbata cu mirosul frumos de poezie si de parfum)! Mai am prieteni, dar sufletul meu moare dupa fiecare pierdere! Ii accept greu, ii descopar si mai greu, ii accept fara limita, si le dau sufletul! Nu este de ajuns, spuneti-mi voi?! NU are rost sa scriu cum m-a mintit, d ce a facut-o! Nu asta este important... dar ca sa cazi tu in picioare nu calci peste cadavre, nu? ce nu iert eu in lumea asta este prostia! Asa ca dragii mei, mi-a murit un prieten! A mintit pana a cazut in propria lui greseala... pacat! Caci eu ii dadusem sufletul! tarziu, dar il recuperez pe parcurs in cuvintele prietenilor ramasi! Stiu ca nu se poate inlocui, dar mai stiu ca pentru a redescoperi frumusetea unui melodii trebuie sa o asculti la infinit pentru a o intelege... pentru a o redescoperi! Asa voi face si eu! voi cauta in jurul meu, pana imi voi inlocui faramele de suflet sparte de caldaram de un prieten odata drag mie...
